Viata e curaj

Mi-am gasit raspunsul la atatea dintre intrebarile mele in momente carora nu le gaseam nici scopul si nici sensul. Una dintre intrebarile vietii mele si dilema la care n-am putut sa imi raspund nici eu nici nimeni mult timp a fost de ce oamenii stau unul langa celalalt daca nu se mai iubesc? Daca nici nu se mai vede, nici nu se mai simte. Cu cat eram mai tanara, cu atat intelegeam mai putin. Am inceput sa vad, cu timpul, adevarul crud pe care l-am mai si auzit din gura unora. Cum ca dragostea nu inseamna totul. Apoi m-am pregatit pentru facultate si am invatat despre scala nevoilor la oameni. Apoi m-a invatat acest lucru profesorul pe care l-am indragit cel mai mult. Apoi mi s-a intamplat, pas cu pas. Am ramas la fel de uimita, de socata, de ranita, de amortita, de indurerata, de dezamagita si am strans tot atata repulsie cata dorinta de iubire stransesem pana atunci.
Asa ca usor usor, am inceput sa vad in practica tot ce am citit, tot ce am auzit si sa simt pe pielea mea toata teoria, toate definitiile omului mediocru, toate bolile si devierile de personalitate si toate dezechilibrele umane.

Nu cred ca trece o zi din viata mea fara sa analizez in jurul meu. Si urasc sa analizez. Ii urasc pe cei care ii analizeaza pe ceilalti. Eu insa ii analizez impreuna. Fiecare doi oameni pe care ii vad de mana si, eventual, cu cate una sau doua minuni care ii trag de maneca sau le plang in brate. Nu stiu voi, dar de la un moment dat ajungi sa observi oamenii pentru care singurele minuni sunt cele mici de langa ei, care abia ganguresc, si nu si cele pe care le tin de mana sau carora le spun ca le iubesc. Am vazut atatia oamenii in ochii carora se oglindeste tot ce simt, incat nu cred ca mai exista cineva pe care nu il poti citi. Nu cred ca exista cineva pe fata carui sa nu se vada ce fel de iubire poarta celui de langa el. Singurul lucru care imi satisface cele mai mari pretentii de la oameni este expresia faciala a doi oameni care se iubesc pentru ca nu isi pot raspunde de ce, care in fiecare zi urca si coboara pana la cer cand se vad, carora inca li se mai inmoaie genunchii atunci cand stiu ca se vad intr-o ora, chiar si dupa ani in care se vad zilnic. Nu trebuie sa te urci pe nici un nor, sa cobori de pe nici o alta planeta ca sa faci o diferenta clara intre oamenii care intr-un singur alt om si-au gasit si scopul si menirea si fericirea dumnezeiasca pe care o cautam cu totii in aceasta viata. Nu stiu daca sunt de condamnat cei care n-au intalnit asta in alte locuri decat prin povestirile fetitelor care viseaza la printi pe cai albi sau prin telenovelele pe care le detesta. Nu stiu daca sa ii condamnam ca dau definitia iubirii prin recunostinta fata de eforturile celui de langa ei, prin admiratie, prin confort sau printr-o buna dispozitie. Nu stiu cu atat mai putin ce cuvant care sa acopere frumos sentimentul de mila pentru nivelul la care traiesc acestia ar trebui folosit, fara a le jigni prea mult existenta, care, fara dar si poate, le apartine doar lor.

Nu stiu cum doi oameni cu libera posibilitate de alegere isi pot gasi linistea si din nou iubirea in alte brate. Nu cred ca iubirea vine, se duce, si se intoarce tot de acolo. Cred ca iubirea adevarata e una singura. Dar la fel de bine cred ca exista multe alte feluri de iubire. Pe care dorim sa o pastram langa noi, tine de propriile noastre niveluri de raportare si dorinte, de propriile crezaminte si temeri. Dar imi e cert un lucru: niciodata un motiv nu a fost mai puternic decat o dorinta. Cand raportam dorinta la iubirea vietii noastre, la ratiunea noastra de a trai, nu cred ca exista motiv prea mare sau prea mic pentru a o surclasa. La fel de bine, nu cred ca iubirea transcede principii si limite morale. Nu cred ca doare altceva la ea decat dorul de a fi departe de omul care iti e lumina si nu cred ca te poate aduce vreodata jos. Te poate inalta, te poate cobori, dar nu te poate calca in picioare. Nu atunci cand e altceva decat motivele pe care le putem enumera in sentimentul de iubire asa-zis.
Ne miram de ce copiii din noile generatii nu mai pun pret pe scopul pe care il in aceasta viata, pe cand mamele lor indura umilinte langa tatii lor. Pe cand ar trebui sa se indragoasteasca zilnic nu de femeia care le da tot confortul, ci de cea care le da dorinta de viata in fiecare dimineata, langa care abia asteapta sa vina seara nu pentru masa pe care le-o pregateste si ideea de familie, ci pentru simpla femeie minunata care le-a luat mintile si care o face in fiecare zi.
Ne intristam la nevoia de materialism a copiilor nostri dar tinem langa ei tati pentru care nu mai suntem demult scopul suprem. Le inghitim motivele pentru care ne-au lasat, s-au intors, ne-au spulberat visurile si ne-au calcat in picioare demnitatea sub pretextul ca trebuie sa il lasi liber. Ca daca se intoarce, e al tau. Dar e al tau pana la urmatoarea, si urmatoarea abatere, tradare, suferinta, lacrima pe care ti-o sterge copilul tau. Si ne miram de ce crestem copii needucati, fara principii ale dragostei, ale respectului si ale moralitatii. Ne mintim ca poate, ca daca, ca inca o data, si ne trec anii. Tragem linie la final si vedem ca ceva am ratat. Daca cumva mai avem aceasta ratiune la indemana sau nu a fost si ea pierduta sau manipulata. Ne cresc copiii si ajungem sa le maturam resturile din familiile lor. N-am invatat ca ii educam din exemplele noastre. Ne batem cu pumnii in piept ca nu conteaza cuvintele dar vrem sa ii invatam prin a le spune ce e bine si ce nu, ce trebuie si ce nu. Pe cand ei au exemplele contrarii in propriile familii. N-avem curaj. N-avem curaj sa credem in iubirea pentru care am fost creați. N-avem destula putere sa incheiem, sa o luam de la capat, sa iubim din nou, sa credem din nou, sa ne lasam purtati acolo unde e mult mai mult decat bine. Acolo de unde n-ai de ce sa pleci pentru ca stii ca nu iti doresti ceva mai mult decat sa ramai. Ne adunam cioburile relatiilor si si ne purtam hoiturile cu noi suflete langa noi, carora li se impregneaza si mirosul si principiile atunci cand noi credem ca vor crede minciunile pe care ni le spunem singuri. Ca se poate. Ca iubirea nu trece. Ba da. Iubirea care nu a fost iubirea vietii tale trece. Ramane respectul, ramane recunostinta, ramane mila, ramane obisnuinta de care de multe ori nu te poti rupe. Raman multe lucruri care nu te vor rupe vreodata de omul acela. Asa iti demonstrezi ca esti om. Copiilor tai trebuie sa le demonstrezi scopul. Ei nu vor crede in cuvintele tale, nici in faptele minunate pe care le faci pentru familia ta, pentru omul care si-a sacrificat existenta si linistea pentru tine. Vor creste cu ideea ca dragostea e mila si confort. Ei te vor privi in ochi si vor vedea pe fata ta lipsa de bucurie pe care o ascunzi fata de tine si fata de toti cei din jur.
E ceea ce face diferenta intre adolescentii de astazi. Intre tatii de maine. Intre copiii nostri.
Nici una dintre solutiile de tratament a celor dezechilibrati in alegeri, in viata lor personala si profesionala nu va veni de undeva din viitor. Avem o singura sansa: copilaria. Nimic vreodata nu va schimba principiile dupa care am fost educati, nu ne va sterge din memorie ceea ce am sedimentat si trecut prin filtrul gandirii subconstiente de milioane de ori pana acum legat de ceea ce am vazut in familia noastra. Nimeni nu ne va sterge raspunsul la intrebarea: De ce mai stau impreuna daca nu se iubesc? Cine le va explica ca viata e mai mult decat atat? Ca nu e o rutina, nu e un confort, ca copiii nu sunt un scop in sine, ci un rod al celui mai inaltator sentiment. Nu sunt nici o greseala, nici o necesitate, nici o graba. Ca iubirea nu mai are nevoie de altceva.
Cine le va invata pe femeile de maine despre curajul de a iubi si de a pleca atunci cand ce primesc nu mai coincide iubirii lor? Cine le va invata ca o femeie care merita totul, pentru care scopul a fost deslusit nu va astepta pe nimeni, nu va indura nimic?
Cine va educa viitorii barbati, soti, tati despre faptul ca barbatiile pe care trebuie sa si le demonstreze daca inca n-au devenit barbati nu trebuie sa aiba nimic de a face cu iubirea vietii lor? Cine le va spune cum sa se indragosteasca, cum sa iubeasca si cum sa aleaga sa fie cei mai fericiti din lume?
Cine ii va mai salva pe ei toti cand suntem atat de multi neajutorati inca? Si ne simtitm bine cu noi, in rutina si mizeria noastra. In scopul pe care nu l-am gasit inca, dar ne-a invata cineva ca daca faci un copil esti un om implinit.
Nu stiu cat sau daca sa judec, nu stiu cum sa stau departe ca sa nu fiu fortata.
Stiu ca iti trebuie mult curaj in viata si tu alegi cum il folosesti. Ca poti intalni atatea feluri de oameni ca nu iti mai ramane sa te rogi decat pentru putere. Sa ierti, sa nu te schimbe asemenea lor, sa nu ii crezi, sa nu le cedezi. Ca poti sa iti asumi curajul de a-ti trai suferinta si dezamagirea in singurate, sau poti sa ai curajul sa suferi in prezenta celui vinovat de declinul tau. Ca iti poti incheia socotelile sau te poti minti ca le-ai incheiat. Pentru orice decizie, iti trebuie curaj. Pentru una din ele iti respect de sine si demnitatea principiala pe care ti-ai dobandit-o cu multi ani in urma. Pentru alta, iti trebuie curaj sa fii slab. E curajul cel care ne ghideaza, la fel cum e felul de iubire pe care il construim in interiorul nostru nu pentru cine o fi, ci pentru un om anume pe care stim ca l-am intalnit o singura data in viata. E curajul cel care ne da cantitatea de respect de sine, la fel cum e educatia cea care ne tine sau ne desparte de un anume tip de oameni. Viata e curaj. Ai grija sa tragi linie si nu mai vrei sa o iei de la capat, pentru ca ai avut tot.

Anunțuri

Ia-ti timp cu tine

Ia-ti o saptamana. Tu cu tine. Inchide-ti telefoanele personale. Rupe legatura cu oamenii din viata ta, oricine ar fi ei. O saptamana a ta. Doar tu , cu sentimentele tale, cu gandurile tale, cu omul din tine. Stai de vorba cu tine, pune-ti un pahar de vin si o muzica linistita in fiecare seara. Plimba-te, ia aer, priveste oamenii pe strada, zambeste-le. Rupe-te de orice a fost pana atunci in viata ta. De confortul tau, de oamenii tai dragi, de obisnuinta ta. Daca nu ai alta solutie, mergi la serviciu, vino acasa, fa-ti in continuare treburile zilnice. Iesi din rutina in care te tine viata tocmai prin gandurile tale care nu se mai indreapta decat catre tine.

O saptamana. De ganduri, de intrebari, de raspunsuri, de conversatii cu tine, de balansari fara sa fii influentat de nimeni, fara sa depinzi de nimeni, fara sa te temi de singuratate, fara ca nimeni sa intervina, nici macar cei care ai impresia ca nut e-ar influenta cu nimic. Ia-ti o sapatamana in care sa iti dai seama ce atarna mai dureros: singuratatea cu tine, sau singuratatea cu alegerile pe care te-a impins viata sa le iei? Doar tu cu tine iti poti cunoaste fricile, iti poti pune in ordine prezentul si iti poti visa viitorul asa cum se aude dinauntrul tau.

Ia-ti o saptamana in care sa nu mai fii victima obisnuintei tale, nici a fricilor tale. Afla de la tine insuti ce cauti aici si cum iti doresti sa pleci. Daca iti doresti sa spui, la final, ca ai Trait, sau ca societatea cu cliseele si standardele ei te-au manipulat exemplar spre efectul de turma. Afla de la tine daca nu cumva esti propria ta victima. Daca nu cumva te conduce in fiecare zi un ego mai mare decat tine, sentimente negative mai puternice decat cele positive, dorinta de a-I face pe ceilalti sa sufere, si nu de a le aduce fericire.

Fa-ti curaj sa te desprinzi. Poate fi ciudat doar tu cu tine. Dar esti tot ce ai. Insemni ceea ce ai in interior, ceea ce simti tu, cum te vezi tu, ce faci, ce gandesti si ce lasi in urma ta. Tu nu insemni alti oameni și nici iubirea pe care ti-o poarta.

 Ia-ti o foaie si un pix si scrie: toate momentele fericite din copilaria ta, din adolescenta ta, din viata ta de acum. Scrie-ti cu liniute si subliniaza cu rosu momentele in care  nu ti-ai incaput de fericire. Scrie-ti pe o alta foaie, tot ce te-a facut sa suferi. Incepi cu datile in care plangeai cand erai mic. Aminteste-ti tot ce te-a durut, tot ce ti-ai dorit si n-ai avut, tot ce te doare acum ca ai crescut, tot ce, de-a lungul timpului, ti-a facut rau. Pune-ti pe foaie lucrurile pe care le-ai facut gresit si toate motivele din spatele lor. Judeca-te, iarta-te si lumineaza-ti gandurile de toata ura, razbunarea, si trairile negative pe care le pui in fata a ceea ce ai frumos.

Citeste-le in prealabil. Analizeaza-le. In care dintre foi gasesti motivul ascuns al datilor in care nu ai fost multumit de tine, in care te-ai dezamagit, in care ai facut rau in jurul tau, in care ti-a fost frica, in care propria manie te-a facut sa te inchizi, sa te minti, sa hotarasti altfel decat ti-ai fi dorit?

 

Daca viata ta se schimba, la un moment dat, de la sine, fara sa treaca prin filtrul introspectiei tale, atunci viata a fost mai isteata. Esti aici pentru o singura data. Ai grija sa afli de ce, inainte ca tu singur sa te manipulezi spre aceeasi directie cu societatea in care traiesti. Fuga de tine si minciunile pe care ti le spui sunt cea mai buna forma de manipulare personala.

Pune-ti lucrurile in fata in mod sincer. Fii sincer cu tine, fii dur si fii demn. Pentru ca tot ceea ce insemni e inauntrul tau. Ai grija sa nu porti minciuni, sa nu te pacalesti pe tine, sa nu ajungi sa te urasti.

Schimba-ti viata nu pentru ca oamenii te-au ranit prea rau, nu pentru ca iti e bine acolo unde esti, nu pentru ca ceva nu mai merge. Schimba-ti viata dupa ce te cunosti suficient pe tine, dupa ce ai avut curaj sa traiesti doar cu tine, dupa ce ti-ai scris cele 3 foi, le-ai analizat, te-ai inteles si le-ai aruncat.

Da-ti timp tie si nu schimba lucruri pe care te doare sa le schimbi. Nu ramane intr-un loc pentru ca e bine. Nu continua relatii pentru ca sunt comode. Nu rani in jur pentru ca asa iti e mai usor. Stai fata in fata cu fricile tale. Stai de vorba cu cei mai mari demoni ai tai si potoleste-i. Ai grija sa nu devii propriul tau dusman pe acelasi drum pe care ai decis sa fii al altora. Dupa o saptmana, fii fericit. Stai unde simti ca zbori, cladeste te din tot ce este frumos nematerial, nu incerca sa iti gasesti alinarea in cum esti mai bun decat ceilalti, in marirea de salariu, in confortul tau material. Incepi din nou acolo unde te simti VIU. Acolo unde ti-ai gasit propriul scop. Dar asigura-te ca nu e scopul impus de societate. Fa ca fericirea ta sa se inteleaga cu frica ta. Intreaba-te ce iubesti cel mai mult si de ce iti e teama cel mai mult. Daca raspunsul va coincide, se spune ca viata ta va depinde de asta. Sau cel putin fericirea ta. Ai grija sa insemni ceva bun in viata oamenilor. Nu pentru ca asa spun cartile, ci pentru ca vii pe aici doar o data. Pana la urma, timp de mii de ani s-a scris despre un singur lucru minunat pe lume. Ai grija sa il gasesti inainte ca frica sa te faca sa crezi ca l-ai gasit. Da-ti timp.

Atunci si acum

Sa-i spuna cum am putut eu sa ii fiu si inger si demon, si raza din geam dimineata si gandul din toiul noptii. Sa ii spuna „am iubit-o enorm, dar n-am stiut sa o pastrez. Daca si tu o iubesti la fel de mult, ai grija sa fii ce isi doreste. Ti se va narui lumea atunci cand va pleca. Te va imprastia in mii de bucati pe tot pamantul si nu te vei mai regasi niciunde la fel atunci cand va muri si va arde de dor pentru un alt barbat.” As vrea ca barbatul pe care l-am iubit odata sa ii zambeasca, sa ii spuna iubirii vietii mele cat de frumoasa i-am facut si lui viata.

 „Femeia asta stie sa isi cladeasca ziduri inalte. Trebuie sa poti sa te cateri daca vrei sa ajungi la partile ei minunate. E minunata, e doar greu de ajuns acolo. Cand si-a deschis singura usile, m-am bucurat de ea gratis. N-am mai putut apoi sa fiu fericit niciodata. Femeia asta tine capul sus atunci cand merge la fel ca atunci cand iubeste. Daca nu ii dai totul, va pleca. Atunci cand nu vei mai fi ce ii trebuie ei, vei vedea ca nu vei mai fi nici ce iti trebuie tie. Nu te va tari cu ea, se va rupe si va pleca sa iubeasca in alta parte un barbat pe care nu il mai gaseste in tine. Nu ii mai e frica de nimic. Isi poarta durerea cu tocuri inalte si paseste mereu apasat. Are ranile si sufletul cimentate. E a dracului de puternica. Iti zic, iti va fi frica si tie ca vei fi mereu mai slab decat ea. E femeia aia pentru care trebuie sa fii barbat cu litere mari. Are ea propriile definitii pentru asta. Te va face sa cresti. Cand nu vei mai putea fi barbat pentru ea, vei vedea ce usor e sa fii pentru oricare alta. Cand o vei vedea la un alt brat, cand vei vedea alti ochi care o sorb din priviri, lumea ta se va narui. Pentru binele tau, sa nu o vezi niciodata indragostita, asa cum o vad eu acum.” 

Primul si ultimul barbat din viata mea as vrea sa isi zambeasca, intr-o zi, la aceeasi masa, pe acelasi trotuar. Fiecare dintre ei va sti ca mi-am ales intotdeauna oamenii care imi trebuie. Vor sti ca unul a fost vis, iar celalalt e realitate. Ca pe unul am dorit sa il cladesc, pe cand celalalt a venit creat asa cum imi doream. As vrea, intr-o zi, sa ii vad intrecandu-se in a fi barbati. Aberant. De asta plec si las in urma cazuri esuate, aleg greu, dar mereu bine. In ciuda mainilor subtiri, am invatat sa fiu mai eu cea mai barbat. Image

Ferestre cu suflet

Sunt locuri la care ne intoarcem consecvent, fara sa stim macar de ce am facut-o. Parca picioarele preiau controlul si stiu exact unde ar trebui sa fii, fara sa gandesti, fara sa decizi daca e bine sau rau.

Sunt ferestre la care ne duce inima. Ferestre cu suflet. Al nostru. Nici atunci nu stii de ce ajungi, dar stii ca numai acolo sufletul tau a vibrat, s-a risipit in bucati si s-a lipit la loc. Nu stii cum, de ce, dar stii ca nu ai nici un motiv pentru care nu ai ales alta strada. Mai stii doar ca inima ta a uitat sa mai simta inca de atunci de cand draperia crem nu era rascolita doar de vant. Sub fereastra mereu intredeschisa te aduc pasii de cate ori nu esti capabil sa realizezi ca nu iti poti construi aceeasi fericire in alte colturi de lume, in alte bucati de oameni.  

Te intorci frecvent cand te-ai saturat sa induri, sa astepti, sa incerci, cat timp iti cunosti inima doar acolo, sub fereastra in care ai arunca pietre, doar sa mai fii privit de o pereche de ochi, sa soptesti un „te iubesc” cu bratele deschise si sa mai simti ca toata averea din lume iti iese prin pori si nu are nimic material. Are, in schimb, vocea de dorul careia te inmoi si poarta cu ea tot ce iti va lipsi continuu. 

Asa sunt locuri in care viata noastra ramane cu totul, pe cand noi ramanem goi si incercam sa recladim oameni din ce nu sunt, sa ne recladim suflete din nimicuri si mangaieri care nu se simt la fel, ochi care nu ne oglindesc la fel si saruturi care n-au mai fost de mult pasionale cum le-am trait. 

Sunt locuri si oameni peste care timpul trece cu scopul de a ne face sa intelegem ce inseamna pentru noi. Asa are vremea tehnica ei de a ne arata ce conteaza in viata noastra. Se spune ca astupa rani, cand de fapt largeste cicatrici. Cu fiecare zi, cu fiecare luna, cu fiecare om nou sau vechi langa care nu te regasesti, cu fiecare zambet de care nu te indragostesti, cu fiecare plan de dragul caruia nu mai radiezi, cu fiecare dimineata in care un singur sunet nu te mai poate face cel mai fericit om din lume. De fapt, ai si uitat de cand nu ai mai fost fericit. Dar iti amintesti cu totul ultima zi, ultima noapte si ultima dimineata impreuna in care totul in jur iti canta fericirea. De obicei, se trezea morocanoasa, dar alintata. O iubeai din nou si nu mai puteai spune altceva: „Sunt fericit”. Iubeai cu adevarat.

Intre timp, de cand ne fortam sa uitam si pana reusim, ne mintim nu numai intre noi, dar mai ales pe noi. Cu oameni, cu calitati, cu bucurii, cu realizari. Atat. Parca ceva lipseste, si lipseste pe atat de mult pe cat ne mintim cu altele. Pe atat pe cat negam si pe atat pe cat ne este teama. Realizezi, cu fiecare an, ca semnele se largesc, ca timpul zboara odata cu tot ce iti doreai. Speri ca ceva in viata ta se va intampla si va inlocui. Copii, familii, case, vacante. Si sunt momente in care te rapune si vrei sa mergi sub aceeasi fereastra, sa ii spui ca din povestea ta lipseste actorul caruia i-ai dat rolurile principale demult. Ca nimeni nu joaca la fel. Sa ii reprosezi ca te-a facut sa simti asa si a plecat, cu tot mirajul de care aveai nevoie. Ca ai tot, dar iti lipseste totul. Stie. 

Cand eram copii, ne imaginam cum ar fi sa avem o singura optiune: sa alegem un singur lucru si un singur om cu care sa mergem in toata lumea, stiind ca ea se va termina curand. Daca exista ceva ce ne poate aduce certitudini despre cum ar arata viata noastra plina de fericire este aceeasi decizie venita din doua parti.

Tu pe cine ai lua cu tine in ultimele zile pe acest pamant? Ce buze ai saruta si in ce brate ai vrea sa adormi? Sub ce fereastra ai merge sa iti convingi jumatatea de suflet de fericirea voastra?

Avem raspunsuri fara sa ne gandim la ele. Avem declaratii fara sa ni le facem si avem cote impresionante la care stim ca putem ajunge. Avem cu totii un om pentru care am merge pana la capatul lumii si o singura iubire. Avem pe cineva care ne-a rascolit cele mai intunecate si dureroase parti ale noastre si din cauza caruia vom rascoli o lume, daca nu am facut-o deja. Avem asa de putin timp pentru a ni-l pierde pe povesti comune, pe sentimente domoli. Si parca timpul si-a propus si el sa ne arate ce ne trebuie.

Imagine

Noaptea e sufletul meu pereche

Daca ziua nu avem timp unul pentru celalalt, noaptea ne gasim. Nu eram departe. La o inchizatura de ochi si o inspiratie adanca, sufletul pereche ne ia in brate atunci cand dormim. Ca in fiecare noapte, ne intalnim in acelasi pat. Chiar de perna din dreapta e goala, inchidem iarasi ochii repede. E bine acolo, noaptea e anotimpul nostru preferat. Azi am schimbat asternuturile. Sunt diferite, sunt albe.  Noaptea e atat de neagra ca nimeni nu se mai ascunde. Aici sufletele se iau in brate, in timp ce trupurile stau doar unul langa celalalt. Aici nu ne spunem, simtim. Nu mintim, visam. Aici nu ne e teama sa ne iubim jumatatile de suflet plecate. Cand dormim, plecam langa omul care respira in acelasi ritm cu noi. Noaptea e sanctuar. Sa nu imi spuneti ca voi nu va puneti cele mai sexy lenjerii si pijamalele cele mai frumoase atunci cand vine seara…

Valul

Exista cate ceva in viata de care ramai cumva indragostit. O carte, o femeie, un suras, o privire, un miros, o aroma, un tremur, o senzatie, un loc. Crezi ca le-ai uitat, dar le duci atat de tare dorul. Cand iti dai seama ca iti e dor, te sperii. Te ascunzi in fel si fel de pretexte si prestezi rolul unui indiferent puternic. Caruia, culmea, ii e dor, la cote numai de el stiute. Cred ca e absurd sa incercam sa masuram dorul. Cand exista, inseamna ca cineva a ocupat un loc. Cred totusi ca exista si o algoritmica a dorurilor. Cand un dor apare peste locul celuilalt, nu doar il surclaseaza, ci ii sterge automat statutul pe care l-a ocupat pana atunci.

 

De cand a inceput sa fie dor? Dintotdeauna. De cand teama de a se pierde unul pe celalalt li se facea apa sarata in ochi si o transformau in sarut. De cand se tineau in brate strans si uitau de ce o fac, de ce nu se mai pot dezlipi… Frica si dorul merg mana in mana. Nu se despart niciodata. Fac o trilogie cu timpul, care mie imi place extrem de mult. Nu ma satur sa o descopar cand credeam ca deja o cunosc in cele mai subtile amanunte.

Eu cred in dor. Asa cum cred intr-un singur fel de iubire si in oameni carora le e dor de ea. Nu in orice fel de dor, cum nici in orice fel de iubire. In cele vinovate ca in loc sa mergi, pluteai, ca aveai bucurie si sens. Ca atunci cand ai ales de atatea ori sa renunti la ce aveai a fost pentru ca era tot ce iti doreai. Pana ti-a fugit “cea mai buna varianta”.

 

Cine a spus ca isi doreste cineva liniste? Nu. Ne dorim pasiune. Si ne dam seama de asta abia cand o intalnim. Atunci iubim. Atunci cand pasiunea ne fura linistea pe care o credeam suficienta pentru a fi fericiti. Se spune ca pasiunea nu tine mult, ca iti aprinde toate unghiurile fiintei tale, iti fura zacamintele si pleaca cu tine, dupa scurt timp. Vine neasteptat ca un val, dar nu se mai intoarce la mal daca a zgariat-o nisipul. Dar tu mai astepti valul, ii vorbesti, ii promiti. Nu se intoarce. Marea e din nou linistita si nu iti e bine. Ii vorbesti continuu, ii povestesti de voi, ii spui ca iti e dor de tine, asa cum te-ai descoperit in acel val. Nimic nu e mai important decat intoarcerea sa. Viata pe care ti-o pui in joc atunci cand mergi in larg sa il cauti nu mai conteaza nici ea, nici a celor pe care ii lasi cu inima franta acasa. Sunt mult mai putin importanti decat valul tau de pasiune. Nu te opreste nimic. Iti dai seama ca nu e doar o stare atunci cand o cauti continuu, dupa timp si timp trecut. Iti amintesti ce isi soptea si tremuri ca dupa cea mai mare furtuna prin care ai trecut. Marea e adesea razbunatoare, ca si tine. S-a intors sa iti arate ca inca o zgarii. Valul ia cu el doar ceea ce iubeste, si daca nu esti la fel de limpede si pur te loveste de stanci. S-a retras in larg si ar fi trebuit sa fugi. Ai spus ca merita, pana la capat, si te-a aruncat acolo unde muntele intalneste nisipul. Sfasiat, fara haine si cu urmele iubirii lui incrustate in carne te intorci acasa. Si incerci sa spui ca a fost doar un accident. Inca mirosi a mare. A avut grija ca ranile sa fie mult mai mari decat ai avut pana atunci, iar sarea marii sa iti patrunda tesuturile cele mai adanci. Cand cineva va incerca sa iti sape in carne, va mirosi a sare, a sare de mare.

 

Valul ala te-a innecat de atatea ori, in atatea nopti de bezna, in atata liniste si printre atatia oameni de prisos. E uneori uimitor cum cautam valul care a fost foarte aproape sa ne ia pana si viata. Dar pare ca nimeni nu mai e stare sa ii taie aerul si ne dorim cu totii sa simtim ca putem muri pentru ceva. El a murit pentru un val. Si valul a murit pentru el. Isi doreste sa nu ii fi povestit ca in urma lui, a ramas cenusa. Ca nimeni, vreodata, nu ii va lua locul valului. Ca nimeni nu nu l-a facut si nu il va face sa simta la fel de tare. Ca se va aseza intr-un loc, de preferat unul cunoscut, ca intr-un cuibar. Ca va fi bun si cel mult cald, atat. A fost atat de murdar incat locul lui nu era in mare. Iar marea e atat de frumoasa ca sa poti accepta ca nu ai voie sa te mai scalzi in ea.

Te multumesti cu acumulari de apa la care ai renuntat atat de apring, atata timp, de atatea ori, pentru un val care ti-a creat povestea. Valul vietii tale, cel despre care spui in gura mare ca nu il va inlocui nimeni. Cine mai poate spune ca nu suntem fiecare definiti de ceea ce ne dorim in viata? Ca nu ne contopim in durerile, namolul si urateniile celuilalt? Cine sa poate accepta nu o inima intreaga, ci o mica bucata bolnava din ea? Si cine isi poate permite sa condamne faptul ca nu toti avem in suflet iubiri curate, ca ne oferim sa spalam noi ceea ce miroase urat, ca suntem atat de slabi incat gasim iubire in durere. Pentru cei care au fost de atatea ori dati deoparte pentru ca apoi sa fie atat de usor sa se intoarca, cum sa simti mai putina mila? Cand te-a schinjuit, cand te-a parasit, cand te-a inlocuit, cand te-a lasat din nou, cand nu ti-a mai ramas decat sa te consolezi cu faptul ca ii cunosti petele ce nu ies la spalat si pe care nimeni nu si le va dori, cand datile in care ‘varianta a doua’ era primul tau nume se tot repetau, vorbim de consolare. Cine poate condamna faptul ca nu pe toti ne-a invatat cineva ce e fericirea absoluta? Cine poate judeca faptul ca nu tuturor ne trebuie mult pentru a fi…fericiti. Ne multumim cu ceea ce putem avea si cel mai adesea, nu ne inselam ca ar fi tot ceea ce meritam. Delimitarile dintre tipurile atat de diferite de oameni si de asteptari par a nu isi avea rostul. Stiu doar ca un “te iubesc” cu adverbele aferente vine mult mai dureros dupa ce, dupa tine, a mai fost spus. Ca o “casuta de lemn, cu podea de sticla, prin care se vede marea” nu va mai avea nimic minunat. Ca prin ochii copiilor in care se uita nu va vedea mama perfecta pe care o voia pentru ai lui. Iti trebuie multa goliciune ca sa poti continua atat de mediocru. Adesea, lucrurile astea nu ii misca decat pe cei care simt si traiesc altfel, iar starile de tristete care ii cuprind pentru cei diferiti de ei pot fi cu greu definite. Stiu ca valul nu a fost niciodata inlocuit cu un lac decat atunci cand setea de scaldat specifica unui murdar nu l-a podidit. Stiu ca putem ierta atunci cand avem ce. Restul, ne defineste cum ni se asterne. Mai stiu ca sunt femei care nu s-ar uita niciodata in ochii celui ce si-a dat totul pentru un val. In multe cazuri, ajung sa cred ca nu in fiecare dintre noi s-au pus aceleasi ingrediente, si ca acolo unde dam totul putem accepta sa primim si resturi. Cand ar putea cineva ingriji rani care nu mai au mirosul pe care il credeau? Unde isi are locul umilinta la cotele cele mai josnice in iubire? Cand te-ar putea cineva invarti in noroi in fata tuturor doar pentru ca valul lui sa se mai intoarca din cand in cand? Cum sa nu induram noroiul cand e tot ce ne dorim, tot ce putem merita? Cum sa il inghiti atat de mult timp si sa ai pretentii sa primesti inapoi ceva curat? Cum sa judeci ca se poate trai si manjit de pamantul murdar, cand suntem cu totii atat de diferiti? Raspunsul e greu de dat, e greu de pus in cuvinte pentru oameni slabi. Marea, insa, isi creste frumos valul, aduce la mal scoici intregi si nisip care nu zgarie. O ai in suflet. Invata sa o ascunzi, devine si mai trist pentru cei care iti ling ranile murdare de gusturi sarate. De ce sa nu apreciezi josnicia unui om care se desprinde de trecut, si sa ii aduci inca aminte, cand sunt atatia substituenti in lume ce sunt acceptati ca fiind iubire?

Ca sa nu iti amintesti, valul se retrage cand ajungi din nou la ea. La malul marii nu se spun povesti despre cat de greu iti este, despre cata pasiune iti lipseste. Nu i le mai spune, Marea are ritualul ei. E diferita.

 

 

Imagine

 

O femeie-iubire sau doar o femeie

Femei, barbati, iubiri, pasiuni, vibratii, sanse si ingenunchieri. Temporar, cam asa se termina.

Despre asta vorbim atunci cand traim. Despre femei frumoase, femei puternice, femei slabe, femei simple sau misterioase. Despre barbati care se potrivesc cu fiecare dintre ele. Stiu ca m-as indragosti iremediabil de femei care mi-ar lua mintile de la prima privire si care s-ar lasa cu greu descoperite.

De la barbati pe care i-am cunoscut am aflat ca te poti indragosti nebuneste o singura data in viata, ca iubirea are doar intensitate si nu depinde de timp, ca distanta poate face din tine un sloi de gheata. Am invatat de la ei ca as iubi, daca as fi barbat, femeia care ar aparea in viata mea sa imi dea peste cap ratiunea, cea care m-ar face sa ma descopar la cotele cele mai nebunesti. De obicei, cand apare, spulbera orice s-a intamplat pana la ea si face imposibil sa iti mai para frumos ceva ce s-a intamplat inaintea ei. Nu te mai poti intoarce intr-un loc despre care ti se spune ca ar fi frumos si care ti-ar aduce liniste, dupa ce ai pasit in Paradis. Se intampla, insa, sa fii nevoit sa te obisnuiesti cu ideea ca Paradisul nu a fost creat pentru tine, ca nu te potrivesti in el, dupa ce ti s-a aratat ce inseamna.

Te poate duce acolo singura femeie care a trecut pe la tine si nu a mai plecat din colturile cele mai ascunse ale tale, cea care ti-a redefinit strasnic iubirea de pana atunci. E femeia langa care timpul s-a oprit cu tot ce  intamplase pana atunci in viata ta, singura despre care vei putea spune in final ca a fost autoarea celei mai fericite etape ale tale, cu care ti-ai fi impartit vieti daca nu cumva viata ar avea doar scopul sa ne arate ce meritam si ce nu. In scurtele perioade in care ni se arata ce nu meritam ne atingem cotele cele mai inalte ale fericirii noastre.

Admir si eu si m-as indragosti de femei ale caror putere sa ma inghete, de femei care accepta doar intreguri, femei pe care nu le definesc barbatii care nu le aduc totul. M-as uita probabil, si eu, cu mila la femei care inca mai tanjesc dupa barbatii pentru care nu au fost iubirea vietii lor. Nu stiu daca mandria, coloana vertebrala, aspiratiile, principiile, sau ceea ce esti constient ca meriti conteaza aici, insa stiu ca nu as putea iubi nici eu vreodata femeia care ar mai dori un barbat pentru care nu ea a fost fericirea absoluta.

Nu as mai putea iubi o femeie care m-ar mai dori dupa ce am iubit nebuneste o alta. Nu as mai putea iubi o femeie care vede prapadul din inima mea si citeste in povestea mea ca ea e varianta ramasa, si inca ma mai poate dori. Dar cu siguranta, m-as intoarce unde mi se permite totul, dar mi-ar fi nebuneste dor de principiile femeii pe care si ea stie ca o pastrez in toate ascunzisurile mele, acolo unde o mai pot iubi din cand in cand, acolo unde imi tin amintirile ce ma rascolesc de atatea ori. N-as mai putea-o iubi pentru ca nu are putere sa ma alunge, pentru ca ea nu vrea de la mine totul, pentru ca ea nu ar renunta la mine atunci cand nu sunt suficient de bun, pentru ca ea nu ma convinge sa lupt nebuneste, pentru ca nu ma invata cat de puternica poate fi, pentru ca nu poate avea ceva mai bun decat mine. N-as mai putea iubi niciodata femeia care ma stie manjit de o iubire pe care ei nu i-am dat-o, care ma saruta stiind cu cata ardoare am sarutat femeia pe care o cautasem mereu, care accepta sa stea langa mine pana reusesc sa ma dezham de toate lucrurile pe care m-a facut sa nu le uit, care imi stie toate juramintele pentru ea, care stie toate aspectele povestii vietii mele si accepta sa ii mai jur si ei.

Mi-ar fi greu sa iubesc o femeie care ar da orice sa afle ce am iubit la cealalta atat de tare, chiar de femeia vietii mele nu s-a asemanat cu nimic de pana atunci si stim cu totii, ca cu nimic din ce exista sau va aparea in viata mea. Daca nu imi taie respiratia atunci cand trece pe langa mine, daca nu ii pot spune ca dupa ea, nu va fi cineva care sa imi ia sufletul si mintile, daca nu ma simt cel mai norocos ca m-a ales, daca nu sunt indiviat de barbatii carora le inclesteaza privirile, daca nu m-a facut sa fug cu ea la capatul pamantului, pe cele mai romantice locuri, daca nu a lasat in mine bucati pe care nici o alta femeie nu le va lipi la fel, daca nu isi doreste totul, daca nu are puterea sa ma lase dupa ce am picat testele ei, daca nu stie sa ma invete  ca poate fi mai barbat decat mine, daca nu e cea care mi-a rastalmacit viata in cele mai frumoase si dureroase moduri, daca nu mi-ar sterge pana si urmele daca mi-ar fi putut intra vreo femeie in suflet dupa ea, daca nu ar scoate din mine cele mai irealiste visuri si cele mai nebanuite placeri, daca nu ar avea puterea sa treaca dincolo minciunile pe care singura le crede, daca nu m-ar ravasi si nu mi-ar aduce zilnic perfectiunea despre mine si viata, nu as putea-o iubi niciodata. Pentru ca odata am invatat ca iubirea nu era ea.